Just because...

...I'm getting that friday feeling...

Vin sarbatorile, vin

Nici nu mai stiu sincer ce sa scriu, cumva se face ca in preajma sarbatorilor bahice, pardon vroiam sa zic de iarna, the shit hits the fan. Oi fi mancat eu prea mult la MacDonalds in ultima vreme dar simt cum ma ia cu greata. Poate e si o chestie sezoniera, acum cativa ani am intuit oarescum ca in apropierea celebrarii nasterii Domnului, oamenii devin de rahat (la figurat, nu la propriu, desi e dubitabila si chestia asta, nu am stat sa analizez bine materia). Dar conclusiv ceva miroase dubios in toata situatia actuala, eu chiar imi pierd capacitatea de a analiza lucrurile la rece si presimt cum ma va apuca o furie oarba.
In alta ordine de idei, masteratul e frectie la picior de lemn, dar in schimb picioru ala tre sa faca coispe (da, cacofonia e voita) proiecte, care mai de care mai alambicate, si de ce nu, inutile. De ce sa nu stau eu sa analizez patru variante de traducere ale Bibliei ca sa analizez probabil diferentele de interpretare crezuistica, fiindca altfel nu imi dau seama ce valoare traductologica are acest exercitiu futil (puteam zice si futut, dar asta probabil va veni mai incolo, posibil prin jurul datei deadlineului, cand voi spune ca imi bag picioru si ca sa se spele muierea aia geniala cu ideile ei imbecile de teme pe cap). De ce sa nu stau eu sa fac foi intregi de subtitrari la care nu se va uita nici tata mare, da sa stiu eu ca le fac experienta imi va fi de ajutor si total pe moca.
Concluzie: de ce naiba avem nevoie de invatamant superior? A, da, mi-am amintit, ca sa am o scuza viabila in caz ca nu vreau sa muncesc. Ma pregatesc sa mananc porcu sub brad, pe fisele de subtitrari si variante biblice.

Giuseppe Tornatore (punerea in scena a unui regizor)

Trebuie sa recunosc, nu imi este usor sa scriu despre lucruri pe care le iubesc, tocmai datorita faptului ca nu vreau sa imi transez si sa imi vand sentimentul ca pe o critica de film. Asta ar fi cam al treilea inceput pe care il incerc pentru acest post, in speranta ca nu il voi sterge, cum am facut cu celelelalte, pe care le-am gasit, evident, mult prea pline de efuziuni sentimentale (cei care ma cunosc stiu cat de mult ma ingrozesc astfel de manifestari). Fiindca iubesc Nuovo Cinema Paradiso, il iubesc la fel de profund cum iubesc Non ti muovere, Giulietta degli spiriti, Blowup, si nu in ultimul rand, La vita e bella. Ce nu e surprinzator in aceasta insiruire este faptul ca toate aceste filme sunt regizate de italieni, ce e surprinzator e ca majoritatea dintre ele imi provoaca automat glandele lacrimare (si asta nu e un lucru rau, sa storci lacrimi de la un asemenea bolovan sentimental, cum sunt eu, e mare lucru).
La prima mea vizionare Nuovo Cinema Paradiso aveam 11 ani, e de inteles ca atunci subtilitatile mi-au scapat, doar povestea (pana la un anumit punct)mi-a devenit familiara: in anii 50, intr-un orasel italian de provincie, Toto, un copil aflat doar sub tutele unei mame preocupate de grijile zilei de maine, descopera magia filmului. In cinematograful Paradiso, copilul gaseste o figura paterna in Alfredo, proiectionistul care il indruma atat in viata, cat si in problemele amoroase. Substanta filmului este insa incadrata in rama prezentului, a unui Toto matur, care se intoarce in satucul natal pentru inmormantarea prietenului lui, si intr-o anumita masura pentru a se regasi, o rama pe care am putut-o aprecia cu atat mai mult cu cat am crescut.
Dar am deraiat, precum se stie iubirea te face si orb si tamp. La ce vroiam sa ajung este faptul ca, multi ani de la acea prima vizionare, credeam ca o astfel de pelicula nu voi mai intalni. Pana cand, rugata de un prieten, am vazut Malena. Plasat in perioada interbelica, intr-un orasel italian, filmul prezinta destinul unei femei ramasa vaduva si fortata a se prostitua, generand astfel furia femeilor din oras, macinate nu numai de infidelitatile sotilor dar si de propria lor invidie. Insa Malena nu isi arata niciodata adevaratele ei sentimente, ci ramane mereu imaginea unei femei dureros de frumoase, vazuta de Renato. Adolescentul este atat oglinda, cat si jurnalul si avocatul ei, fiind mereu in preajma femeii. In acest caz rama povestii este chiar povestitorul insusi, care, la fel ca si Toto la maturitate, isi aminteste momentele care l-au marcat. Este un film subtil si original, dar se pot vedea multe asemanari cu Cinema Paradiso.
Ce au in comun cele doua filme? Doar mult mai tarziu am descoperit acel nume care le lega, si anume Giuseppe Tornatore. Desi poate parea ciudat ca nu aveam idee cine a regizat unu din filmele mele favorite, e simplu de explicat: in ciuda succesului de peste ocean, Tornatore ramane un regizor profund european (si europenizat as putea spune), el preferand sa isi ascunda identitatea prin (si in) filmele sale. La vizionarea filmelor ca Malena si Nuovo Cinema Paradiso il descoperim mereu pe el in figura adolescentului amorezat, al copilului fascinat de filme, al regizorului implinit, dar adevaratul lui dar este sa il plaseze pe spectator in acel rol. In final, Tornatore este printre putinii regizori care au recunoscut ca arta cinematografica nu este facuta doar sa manipuleze sentimente, ci si sa le genereze, iar el joaca aceste note fragile nu numai pe scenarii lipsite de defecte, ci si pe construirea unor cadre similare picturilor si a unor coloane sonore ce s-ar putea mentine ca si opere proprii (Tornatore lucreaza de la inceputul carierei sale cu compozitorul Ennio Morricone). Este un talent deosebit si, se pare, ramas exclusiv regizorilor italieni, care par ultimii constienti de faptul ca arta cinematografica nu este una exclusiv una vizuala.
Pentru mine in acest sens e relevanta secventa de final din Nuovo Cinema Paradiso, cand Toto ruleaza bobina lasata de Alfredo, pentru a redesoperi o parte a copilariei sale, o alta mostra de punere in scena si inramare (ajutata fantastic de muzica). Sau urmarirea prin oras a Malenei de catre Renato pe bicicleta, in timp ce femeia, inconstienta de admirator, isi indeplineste rutina zilnica trista (ajutata extraordinar de stilizarea imaginii Monicai Bellucci ca pe un portret, pana la nivel de simbologie a femeii italiene). In opinia mea, raman mostre de istorie cinematografica, avandu-si locul chiar acolo langa secventa unei crime intr-un dus, a unei gorile luand o femeie in palma si a unei blonde ce incearca sa isi domoleasca fusta involburata de curent.

Heil

Acum cateva zile am avut o discutie digresiva cu un prieten. Totul a inceput de la trecut nostru in institutii unde se studiaza limba germana, el vorbind de neadaptare lui iar eu minundu-ma de adaptarea mea. Cum necum, am ajuns sa ne amintim de vremea cand varianta nemteleasca a MTV-ului, VIVA, mai era difuzat si la noi, si ne bucuram de dudele muzicale ale teutonilor, ce includeau vedete de telenovele ca Oli P., fete cucuiete cu Blumchen si niste incercari la fel de nereusite ca ale noastre de gangasta-rap.
Ceea ce m-a facut sa ma gandesc mai bine. Ce naiba s-a intamplat cu muzica germana? Din timpuri ancestrale ni s-a bombardat in cap ca printre maracinii fritzieni se ascund cei mai mari instrumentisti, cei mai buni compozitori si vocile de privighetoare. Asta poate venind vorba de secolul 16, fiindca in opinia mea umila, de la Bach incoace spatiul nemtesc e in acuta penitenta. Daca si noi ne miram cand eram mici la cat de asemanatoare erau porcariile noastre cu porcariile lor, ar trebui sa se traga un semnal de alarma.
Da, stiu, acum o sa mi se dea niste exemple pentru a ma contrazice, pe care le stiu si eu mai mult decat bine: Falco, Kraftwerk si Rammstein. Dar cum cu o floare nu se face primavara, asa nici cu o formatie si un solist nu se face impresia ca Germania ar avea vreo influenta muzicala. Am mentionat doar acele doua nume fiindca la nivel extr-uterin nemtesc, altele nu si-au itit capul in lumea mare (decat poate daca vorbim la nivel de heavy si punk, unde pentru cunoscatori Lacrimosa si die Arzte au vreo simbolistica). Ma refer aici evident la muzici care mai au o reverberare pentru generatia mea, daca imi zice cineva de fosile antice gen Scorpions sau fatali pubescenti gen Tokyo Hotel, ii rog sa se abtina.
Insa pentru cei ca mine (nu ma laud, doar constat), care au fost mereu in contact cu jerbele melomane germane, mai exista si alte trupe care merita auzite, daca nu aplaudate (ma repet, e viziune singulara), si desi va veti lovi de bariera limbii nu disperati, am auzit multi lalaind Ich will fara sa priceapa ce spun ei acolo.

Salvati Vama Veche!

Nu, nu este un apel umanitar si nici macar incercarea mea de a atrage atentia asupra unei bucati de plaja care in cativa ani probabil nu va mai exista. Este doar constatarea faptului ca, de cativa ani, Vama Veche a devenit o groapa de gunoi pentru intreaga populatie "cool" si cineva ar trebui sa ia masuri. Nu, nu ma refer aici la cineva anume, ma bazez pe Providenta, pe o interventie ghidata de fulgere poate sau niste tornade apocaliptice. Adevarul trist este ca de doi ani nu am mai indraznit sa pun piciorul in Vama, dar asta nu i-a oprit (asta fiind si motivul absentei mele) pe toti pseudo-hipiotii, select-urbanii si (hai sa o recunoastem) cocalarii manelizati sau minimalizati sa isi croiasca din acel locsor resedinta varatica. A ajuns la ordinea zilei sa primesc raspuns de la toti cunoscutii mei ca in weekend ei merg in Vama. De ce? Probabil ca nici ei nu mai stiu, poate fiindca oricine se crede boem trebuie sa petreaca macar doua zile intr-un cort raschirat langa plaja nudistilor. Departandu-se de existenta sa ca loc de a te ascunde de marea valmaseala a oraselor, acea bucatica de plaja a devenit tocmai ce combatea inainte: comercializare, globalizare, ingramadire. Pelegrinajul in Vama a sufocat ideea de lasare in urma a inhibitilor, singurul lucru pe care bucuresteanul il lasa in urma este decenta si intelectul. Mergi in Vama sa te spargi, sa borasti pe unde apuci si sa te pisi pe corturile altora (am eu o drama cu chestia asta, deci sa ma iertati pentru onestitate).
Poate am imbatranit eu sau nu inteleg ce se intampla in jurul meu. Insa tot ce stiu e ca Vama a murit, asa cum era in amintirea mea. Acum mai regasesc acolo e ce regasesc si pe strazile capitalei zi de zi, si pentru asta nu vad de ce m-as deplasa dintr-o hazna in alta. Stiu, mi-am dat foc la valiza, voi fi profund uncool si acuzata ca o ard pensionareste, dar intre noi fie vorba, prefer asta decat sa ma trezesc in fiecare dimineata inconjurata de copii cu freze ciudate care vomita langa adidasii mei si sa aud ca semnal de desteptare telefoane pe sunet manelistic.
Conclusiv, nici anul asta nu voi merge la Stufstock, desi anul asta o sa ma doara absenta cel mai tare, fiindca o sa pierd Air Traffic si dEus. Ce ma incalzeste insa e ca probabil acolo oricum nu as putea sa ma bucur de ei asa cum as vrea. Deci ii las pe altii sa ia drumul Vamei si le ofer urmatorul indem: salvati-o. Nu numai de la o distrugere naturala iminenata, ci una mult mai rea, oferita de mana tututor marlanilor care o napadesc acuma. In the meantime, Fight the Power!

Au venit, ne-au rupt, au plecat

Sambata seara, pe 2 august, la celebrul (cine naiba stia ca e atat de celebru, eu nu aveam nici cea mai vaga idee) complex Iolanda Balas Soter s-au desfasurat Massive Attack, inceputul trip-hopului din Bristol si deschizatoare de drumuri in mainstream al genului. Era de asteptat ca acest eveniment sa adune flora si fauna bucuresteana de urbani si oameni preocupati de miscarile scenice si ascenice, deci am mers pregatita sa dau fata in fata cu multimea culturalizate. Si nu am fost inselata in asteptari, crowdul a fost la inaltimea situatiei (inclusiv, am remarcat in multime un Artanu slabit la jumatatea lui considerabila si speranta graficiana Branea, doar pentru a enumera cativa din ilustrii nostrii cunoscuti), in schimb locatia a lasat de dorit, posibil si din cauza organizarii: cine a avut ideea geniala de a crea separarea pe sector A si sector B a facut o greseala de calcul considerabila, luand in seama ca acel sector A eram un tarc ticsit, plasat mult prea aproape de scena. Trecand insa peste astfel de detalii tehnice putem intra in painea showmanshipului.
Ca opening act am avut parte de una din "pupilele" trupei , Martina Topley-Bird, care s-a lansat pe albumul de debut a lui Tricky (ca orice breaktrough artist care se respecta o gasim pe myspace, in caz ca nu ati auzit nimic de ea). Cu o voce destul de neimpozanta si o prezenta scenica relativ placuta, acompaniata de un baterist, Martina a sustinut afabil o multime clar neinteresata (nu de alta, dar se simtea in miscarea dezarticulata din colt in colt ca nimeni nu mai avea rabdare) cu piese de pe primul ei album, Quixotic (piesa care mie mi-a atras atentia din tot repertoriul a fost Too tough to die).
In final, dupa inca o pauza de jumatate de ora, au intrat Massive Attack pe scena. Nu as putea sa va spun exact ce anume s-a produs in acel moment fiindca eu ma aflam in cortul de prim ajutor, fiindca mi se facuse rau. Medici de ambulanta care se uitatu dubios la mine in timp ce eu le explicam ca este o cadere de calciu si vreau doar sa stau putin jos (probabil se asteptau sa scot amfitaminele din geanta si sa imi recunosc pacatele) m-au ignorat total si au iesit afara pentru a aplauda frenetic. Incercand sa ma calmez am inceput sa beau apa si sa stau linistita, in timp ce afara o trupa pe care de o astept de ani de zile se desfasura live. In momentul in care am auzit insa primele acorduri de la Teardrop, nu am mai putut si m-am avantat intre oameni (ciudat, dupa aceea m-am simtit bine toata seara, oare au Massive puteri terapeutice?). Piesa arhicunoscuta a fost una din putinele piese vechi pe care le-au interpretat, incluzand Unfinished Sympathy si Karmacoma (la care eu eram in stare cataleptica), in rest, cu ajutorul a doua vocaliste (probabil pe model egalitarist si politically corect, cele doua erau la antipozi) am ascultat noul material discografic al trupei, ce probabil sa va lansa candva anul acesta. Trecand peste faptul ca nu a existat nici un deficit din punct de vedere al sunetului (si nici nu ar trebui sa fie de mirare, oamenii au venit cu 2 camioane de echipament si noua instrumentisti) cea ce m-a uimit pe mine au fost visual-urile; desi neimpresionante tehnic, s-au mulat atat de bine pe piese si pe public (pentru piesa Safe from harm au fost utilizate ca fundal citate, care au rulat pe ecrane in limba romana) incat au adus un nou nivel muzicii.
O ora si jumatate mai tarziu, Massive Attack au multumit gratios si au iesit de pe scena, lasandu-ne batand din palme (ca pe vremea regretatului, cand jucam rolul de aplaudaci) in asteptarea bisului, care nu a mai venit; echipa de sunet incepuse deja sa demonteze intrumentele. Adunandu-ne ne-am indreptat spre iesire, unde un cunoscut, frustrat, exclama empatic: "S-au pisat pe noi, frate!" E greu probabil sa intelegem, dar cred ca inca nu suntem un public destul de matur si entuziast pentru o trupa atat de complexa ca Massive Attack; poate a parut o palma lipsa bisului, dar, cand am primit deja ciocolata calda de ce ne dam cu curu de pamant ca nu ni se da si frisca? Mai bine bem din ciocolata aia si multumim ca ni s-a dat si atat (nu, nu e stilul meu sa zic mersi pentru o bucatica, dar in acest caz ma ploconesc si proferez mersi-ul ala pana la cer). Asa ca da, s-au pisat pe noi, tara post-comunista, incapabila sa le ofere o locatie de Doamne-ajuta, unde sa nu fie irosita atata materie prima, dar bine ca s-au pisat pe noi aici si nu a trebuit sa luam si bilete de tren ca sa ii vedem in Sofia, care pana acum cativa ani parea singura optiune viabila. Aceeasi senzatie am mai avut-o doar la concertul Tori Amos de anul trecut, cand una din cele mai bune voci feminine, Kate Bush a generatiei post-punk, a cantat in celebra sala unde tencuiala iti cade in cap in fata a catorva sute de oameni. Sentimentul ca totusi, in ciuda tendintei de a ni se oferi mai mult, totusi nici noi nu stim sa oferim mai bine.
In ciuda tristetii generale eu am mers multumita spre casa, fredonand Karmacoma si gandidu-ma la ce simplu ar fi daca am stii sa apreciem putinul nostru de toate zilele, cand acest putin (cum il credem noi) e una din cele mai bune trupe din lume.

P.S. Am incercat sa filmez si sa fac fotografii dar din pacate am facut parte din genul ala prevazator care au citit pe bilet ca nu au voie sa intre in incinta cu aparatura, asa ca m-am bazat numai pe un telefon inapt.Pentru cei care nu au fost sau doar pentru cei care vor sa retraiasca momentul interludii din concert puteti gasii pe BeatFactor iar poze in arhiva site-ului. Enjoy!

Vorba bate gandul, la final

Presupun ca, inainte de toate, ar trebui sa ma prezint.
Eu sunt eu, eu nu am nevoie de trasaturi fizice, impresii caracteriologice, numere de sutien si diplome de studii superioare. Eu scriu aici, doar eu, eu sunt relativ emfatica, agasant ironica si probabil stresanta lingvistic. Eu deriva din ego, deci e de la sine inteles ca tot ce veti gasi aici deriva din aceasta mica gaoace proprie si personala careia ii spun eu dragastos cap (links not included). Nu cer aprobare, nu cer comentare, nu ma voi vinde pe 1 Leu ca sa intelegeti ce vreau sa zic.
Ce se va afla aici, in acest mic coltisor (nu am spus-o maret?) internautic, nu va sfida regulile blogotecii, nu vrea sa dea un nou sens ideii de scriere si nici nu se asteapta a fi ceva nemaivazut. Sunt doar impresii, momente, nevoi si supra utilizarea mediului nostru infim de comunicare. Probabil o voi face prost, si totusi sunt ale mele si nu le schimb pentru nimeni.
Asa ca va rog sa ma lasati sa dau cu vorbe-n vant.