Au venit, ne-au rupt, au plecat

Sambata seara, pe 2 august, la celebrul (cine naiba stia ca e atat de celebru, eu nu aveam nici cea mai vaga idee) complex Iolanda Balas Soter s-au desfasurat Massive Attack, inceputul trip-hopului din Bristol si deschizatoare de drumuri in mainstream al genului. Era de asteptat ca acest eveniment sa adune flora si fauna bucuresteana de urbani si oameni preocupati de miscarile scenice si ascenice, deci am mers pregatita sa dau fata in fata cu multimea culturalizate. Si nu am fost inselata in asteptari, crowdul a fost la inaltimea situatiei (inclusiv, am remarcat in multime un Artanu slabit la jumatatea lui considerabila si speranta graficiana Branea, doar pentru a enumera cativa din ilustrii nostrii cunoscuti), in schimb locatia a lasat de dorit, posibil si din cauza organizarii: cine a avut ideea geniala de a crea separarea pe sector A si sector B a facut o greseala de calcul considerabila, luand in seama ca acel sector A eram un tarc ticsit, plasat mult prea aproape de scena. Trecand insa peste astfel de detalii tehnice putem intra in painea showmanshipului.
Ca opening act am avut parte de una din "pupilele" trupei , Martina Topley-Bird, care s-a lansat pe albumul de debut a lui Tricky (ca orice breaktrough artist care se respecta o gasim pe myspace, in caz ca nu ati auzit nimic de ea). Cu o voce destul de neimpozanta si o prezenta scenica relativ placuta, acompaniata de un baterist, Martina a sustinut afabil o multime clar neinteresata (nu de alta, dar se simtea in miscarea dezarticulata din colt in colt ca nimeni nu mai avea rabdare) cu piese de pe primul ei album, Quixotic (piesa care mie mi-a atras atentia din tot repertoriul a fost Too tough to die).
In final, dupa inca o pauza de jumatate de ora, au intrat Massive Attack pe scena. Nu as putea sa va spun exact ce anume s-a produs in acel moment fiindca eu ma aflam in cortul de prim ajutor, fiindca mi se facuse rau. Medici de ambulanta care se uitatu dubios la mine in timp ce eu le explicam ca este o cadere de calciu si vreau doar sa stau putin jos (probabil se asteptau sa scot amfitaminele din geanta si sa imi recunosc pacatele) m-au ignorat total si au iesit afara pentru a aplauda frenetic. Incercand sa ma calmez am inceput sa beau apa si sa stau linistita, in timp ce afara o trupa pe care de o astept de ani de zile se desfasura live. In momentul in care am auzit insa primele acorduri de la Teardrop, nu am mai putut si m-am avantat intre oameni (ciudat, dupa aceea m-am simtit bine toata seara, oare au Massive puteri terapeutice?). Piesa arhicunoscuta a fost una din putinele piese vechi pe care le-au interpretat, incluzand Unfinished Sympathy si Karmacoma (la care eu eram in stare cataleptica), in rest, cu ajutorul a doua vocaliste (probabil pe model egalitarist si politically corect, cele doua erau la antipozi) am ascultat noul material discografic al trupei, ce probabil sa va lansa candva anul acesta. Trecand peste faptul ca nu a existat nici un deficit din punct de vedere al sunetului (si nici nu ar trebui sa fie de mirare, oamenii au venit cu 2 camioane de echipament si noua instrumentisti) cea ce m-a uimit pe mine au fost visual-urile; desi neimpresionante tehnic, s-au mulat atat de bine pe piese si pe public (pentru piesa Safe from harm au fost utilizate ca fundal citate, care au rulat pe ecrane in limba romana) incat au adus un nou nivel muzicii.
O ora si jumatate mai tarziu, Massive Attack au multumit gratios si au iesit de pe scena, lasandu-ne batand din palme (ca pe vremea regretatului, cand jucam rolul de aplaudaci) in asteptarea bisului, care nu a mai venit; echipa de sunet incepuse deja sa demonteze intrumentele. Adunandu-ne ne-am indreptat spre iesire, unde un cunoscut, frustrat, exclama empatic: "S-au pisat pe noi, frate!" E greu probabil sa intelegem, dar cred ca inca nu suntem un public destul de matur si entuziast pentru o trupa atat de complexa ca Massive Attack; poate a parut o palma lipsa bisului, dar, cand am primit deja ciocolata calda de ce ne dam cu curu de pamant ca nu ni se da si frisca? Mai bine bem din ciocolata aia si multumim ca ni s-a dat si atat (nu, nu e stilul meu sa zic mersi pentru o bucatica, dar in acest caz ma ploconesc si proferez mersi-ul ala pana la cer). Asa ca da, s-au pisat pe noi, tara post-comunista, incapabila sa le ofere o locatie de Doamne-ajuta, unde sa nu fie irosita atata materie prima, dar bine ca s-au pisat pe noi aici si nu a trebuit sa luam si bilete de tren ca sa ii vedem in Sofia, care pana acum cativa ani parea singura optiune viabila. Aceeasi senzatie am mai avut-o doar la concertul Tori Amos de anul trecut, cand una din cele mai bune voci feminine, Kate Bush a generatiei post-punk, a cantat in celebra sala unde tencuiala iti cade in cap in fata a catorva sute de oameni. Sentimentul ca totusi, in ciuda tendintei de a ni se oferi mai mult, totusi nici noi nu stim sa oferim mai bine.
In ciuda tristetii generale eu am mers multumita spre casa, fredonand Karmacoma si gandidu-ma la ce simplu ar fi daca am stii sa apreciem putinul nostru de toate zilele, cand acest putin (cum il credem noi) e una din cele mai bune trupe din lume.

P.S. Am incercat sa filmez si sa fac fotografii dar din pacate am facut parte din genul ala prevazator care au citit pe bilet ca nu au voie sa intre in incinta cu aparatura, asa ca m-am bazat numai pe un telefon inapt.Pentru cei care nu au fost sau doar pentru cei care vor sa retraiasca momentul interludii din concert puteti gasii pe BeatFactor iar poze in arhiva site-ului. Enjoy!