Trebuie sa recunosc, nu imi este usor sa scriu despre lucruri pe care le iubesc, tocmai datorita faptului ca nu vreau sa imi transez si sa imi vand sentimentul ca pe o critica de film. Asta ar fi cam al treilea inceput pe care il incerc pentru acest post, in speranta ca nu il voi sterge, cum am facut cu celelelalte, pe care le-am gasit, evident, mult prea pline de efuziuni sentimentale (cei care ma cunosc stiu cat de mult ma ingrozesc astfel de manifestari). Fiindca iubesc Nuovo Cinema Paradiso, il iubesc la fel de profund cum iubesc Non ti muovere, Giulietta degli spiriti, Blowup, si nu in ultimul rand, La vita e bella. Ce nu e surprinzator in aceasta insiruire este faptul ca toate aceste filme sunt regizate de italieni, ce e surprinzator e ca majoritatea dintre ele imi provoaca automat glandele lacrimare (si asta nu e un lucru rau, sa storci lacrimi de la un asemenea bolovan sentimental, cum sunt eu, e mare lucru).
La prima mea vizionare Nuovo Cinema Paradiso aveam 11 ani, e de inteles ca atunci subtilitatile mi-au scapat, doar povestea (pana la un anumit punct)mi-a devenit familiara: in anii 50, intr-un orasel italian de provincie, Toto, un copil aflat doar sub tutele unei mame preocupate de grijile zilei de maine, descopera magia filmului. In cinematograful Paradiso, copilul gaseste o figura paterna in Alfredo, proiectionistul care il indruma atat in viata, cat si in problemele amoroase. Substanta filmului este insa incadrata in rama prezentului, a unui Toto matur, care se intoarce in satucul natal pentru inmormantarea prietenului lui, si intr-o anumita masura pentru a se regasi, o rama pe care am putut-o aprecia cu atat mai mult cu cat am crescut.
Dar am deraiat, precum se stie iubirea te face si orb si tamp. La ce vroiam sa ajung este faptul ca, multi ani de la acea prima vizionare, credeam ca o astfel de pelicula nu voi mai intalni. Pana cand, rugata de un prieten, am vazut Malena. Plasat in perioada interbelica, intr-un orasel italian, filmul prezinta destinul unei femei ramasa vaduva si fortata a se prostitua, generand astfel furia femeilor din oras, macinate nu numai de infidelitatile sotilor dar si de propria lor invidie. Insa Malena nu isi arata niciodata adevaratele ei sentimente, ci ramane mereu imaginea unei femei dureros de frumoase, vazuta de Renato. Adolescentul este atat oglinda, cat si jurnalul si avocatul ei, fiind mereu in preajma femeii. In acest caz rama povestii este chiar povestitorul insusi, care, la fel ca si Toto la maturitate, isi aminteste momentele care l-au marcat. Este un film subtil si original, dar se pot vedea multe asemanari cu Cinema Paradiso.
Ce au in comun cele doua filme? Doar mult mai tarziu am descoperit acel nume care le lega, si anume Giuseppe Tornatore. Desi poate parea ciudat ca nu aveam idee cine a regizat unu din filmele mele favorite, e simplu de explicat: in ciuda succesului de peste ocean, Tornatore ramane un regizor profund european (si europenizat as putea spune), el preferand sa isi ascunda identitatea prin (si in) filmele sale. La vizionarea filmelor ca Malena si Nuovo Cinema Paradiso il descoperim mereu pe el in figura adolescentului amorezat, al copilului fascinat de filme, al regizorului implinit, dar adevaratul lui dar este sa il plaseze pe spectator in acel rol. In final, Tornatore este printre putinii regizori care au recunoscut ca arta cinematografica nu este facuta doar sa manipuleze sentimente, ci si sa le genereze, iar el joaca aceste note fragile nu numai pe scenarii lipsite de defecte, ci si pe construirea unor cadre similare picturilor si a unor coloane sonore ce s-ar putea mentine ca si opere proprii (Tornatore lucreaza de la inceputul carierei sale cu compozitorul Ennio Morricone). Este un talent deosebit si, se pare, ramas exclusiv regizorilor italieni, care par ultimii constienti de faptul ca arta cinematografica nu este una exclusiv una vizuala.
Pentru mine in acest sens e relevanta secventa de final din Nuovo Cinema Paradiso, cand Toto ruleaza bobina lasata de Alfredo, pentru a redesoperi o parte a copilariei sale, o alta mostra de punere in scena si inramare (ajutata fantastic de muzica). Sau urmarirea prin oras a Malenei de catre Renato pe bicicleta, in timp ce femeia, inconstienta de admirator, isi indeplineste rutina zilnica trista (ajutata extraordinar de stilizarea imaginii Monicai Bellucci ca pe un portret, pana la nivel de simbologie a femeii italiene). In opinia mea, raman mostre de istorie cinematografica, avandu-si locul chiar acolo langa secventa unei crime intr-un dus, a unei gorile luand o femeie in palma si a unei blonde ce incearca sa isi domoleasca fusta involburata de curent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu